Întotdeauna când iubim, concepem dragostea ca fiind singura sursă de fericire şi fiind eternă iar persoana iubită fiind iubitul etern. Sunt frecvente expresiile “te iubesc până la moarte”, “te voi iubi mereu”… Dar trecerea timpului aduce cu sine o formă de cunoaştere care ne demonstrează că cele afirmate şi crezute odată cu tărie se spulberă încet-încet în vreme. Apare o altă “dragoste eternă”, un alt “iubit veşnic”. Iubirea rămâne aceeaşi, iubirile se schimbă. Moarte şi înviere. Şi din nou moarte. Nu cunosc pe nimeni care să fi spus vreodată: “te iubesc în momentul de faţă, dar asta nu reprezintă o garanţie că mâine voi simţi la fel. Hai să stoarcem prezentul, dragostea mea va aparţine în curând altcuiva”.
Deşi, uneori cred că doar de la sinceritatea aceasta extremă, crudă, poate începe adevărata iubire, dezinteresată, lipsită de compromisuri şi cătuşe. – Mircea Eliade, în Solilocvii
