Blog-ul lui Neil Patrischa a fost votat fiind cel mai bun din lume. Se numeşte 1000 Awesome Things. A scris o carte numită Book of Awesome. Ai mai jos transcrierea unui discurs simplu dar motivator despre viaţă. Este discursul lui Neil Patrischa la o conferinţă TEDx în care vorbeşte despre ce anume face viaţa incredibilă.
Povestea Awesome începe în urmă cu 40 de ani, pe vremea când mama şi tatăl meu au venit în Canada. Mama provenea din Nairobi, Kenia. Tata dintr-un sătuc de lângă Amritsar, India. Amândoi au ajuns aici la sfârşitul anilor ’60. S-au instalat într-o suburbie obscură cam la o oră est de Toronto. Şi au început o nouă viaţă. Au mers pentru prima oară la dentist, au mâncat primul hamburger şi au avut primii copii. Sora mea şi cu mine am crescut aici şi am avut o copilărie liniştită şi fericită. Am avut o familie unită, prieteni buni, o stradă liniştită. Am crescut luând de bune multe lucruri pe care părinţii mei nu le-au avut în copilărie — cum ar fi curent electric permanent în casă, o şcoală în apropiere şi spital în capătul străzii şi îngheţată pe băţ în spatele casei. Am crescut şi ne-am maturizat. Am mers la liceu. Am absolvit. M-am mutat şi mi-am găsit de lucru, am cunoscut o fată şi m-am aşezat la casa mea şi realizez că sună a telenovelă banală sau cântec de Cat Stevens.
Dar viaţa era bună. Viaţa era frumoasă. 2006 a fost un excelent. Sub cerul albastru de iulie în regiunea viticolă Ontario m-am căsătorit cu 150 de prieteni şi rude în jur. 2007 a fost un an excelent. Am absolvit şcoala şi am plecat într-o excursie cu doi dintre cei mai buni prieteni. Iată o poză cu mine şi Chris, prietenul meu, pe ţărmul oceanului Pacific. Am văzut foci prin geamul maşinii şi am tras pe dreapta să le facem poze şi apoi le-am acoperit cu capetele noastre uriaşe. Aşa că de fapt nu le puteţi vedea dar a fost uimitor, credeţi-mă.
2008 şi 2009 au fost ceva mai grei. Știu că au fost dificili pentru mulţi, nu doar pentru mine. In primul rând ştirile erau apăsătoare. Sunt încă apăsătoare şi erau şi înainte, dar când deschideai un ziar sau dădeai drumul la TV se vorbea despre topirea ghețarilor, războaie peste tot în lume, cutremure, uragane şi o economie care se împleticea în pragul colapsului şi care în final chiar s-a prăbuşit, mulţi dintre noi pierzându-şi casele, locurile de muncă, pensiile, sau mijloacele de trai. 2008 şi 2009 au fost ani grei pentru mine şi din alt motiv. Mă confruntam cu multe probleme personale în acea vreme. Căsnicia mea nu mergea bine şi ne distanţam din ce în ce mai mult. Intr-o zi soţia mea s-a întors de la servici şi-a adunat curajul, printre multe lacrimi, să poarte o conversaţie complet sinceră. Mi-a spus: “Nu te mai iubesc.” A fost unul dintre cele mai dureroase lucruri şi cu siguranţă cel mai sfâşietor pe care-l auzisem vreodată, până doar o lună mai târziu când am aflat ceva şi mai dureros.
Prietenul meu Chris, pe care tocmai vi l-am arătat în poze se lupta cu o boală mentală de ceva vreme. Aceia dintre voi ale căror vieţi au fost marcate de boli mentale, ştiu cât de greu poate fi. Am vorbit la telefon la 10:30 într-o duminică seară. Am povestit despre o emisiune pe care o văzusem în seara respectivă. Iar luni dimineaţă am aflat că nu mai este. Din păcate şi-a luat propria viaţă. A fost o perioadă foarte grea.
Şi având toţi acei nori întunecați în jurul meu și fiindu-mi foarte, foarte greu să mă gândesc la ceva bun, mi-am spus că trebuie să găsesc neapărat un mod de a mă concentra pe ceva pozitiv. M-am întors într-o seară de la serviciu, am deschis calculatorul și am pornit un mic website numit 1000awesomethings.com. Încercam să-mi reamintesc de micile plăceri simple, comune pe care toţi le iubim, despre care nu vorbim suficient cum ar fi chelneri sau chelneriţe care îți reumplu paharul fără să ceri, să stai la prima masă chemată la recepţia de nuntă, să porţi lenjerie caldă scoasă din uscător, să alergi primul la rând când casierii deschid o casă suplimentară la alimentara chiar dacă erai ultimul la o altă casă.
Incet, cu timpul, am început să am o dispoziţie mai bună. Vreau să spun, 50.000 de bloguri iau viaţă în fiecare zi. Deci blogul meu era doar unul dintre cele 50.000. Nimeni nu-l citea cu excepţia mamei mele. Deşi ar trebui să menţionez că traficul meu a explodat, crescând cu 100% când mama l-a trimis şi tatălui meu. Am fost foarte entuziasmat când am început să am zeci de vizitatori. Şi apoi când am început să am duzini, apoi sute, apoi mii apoi milioane. Blogul a început să fie din ce în ce mai mare. Apoi am primit un telefon si vocea de la celălalt capăt m-a anunţat: “Tocmai ai câştigat premiul pentru cel mai bun blog din lume” Mă gândeam: Ce farsă totală. Către care ţară africană vrei să îmi trimit toţi banii? Dar până la urmă, am luat avionul, şi am ajuns să pășesc pe covorul roşu între Sarah Silverman, Jimmy Fallon şi Martha Stewart. Am urcat pe scenă şi am acceptat premiul Webby pentru Cel mai bun blog. Surpriza şi uluirea au fost eclipsate doar de întoarcerea mea la Toronto unde, în Inbox, mă aşteptau ofertele a 10 agenţi literari să vorbim despre publicarea unei cărţi. Derulând înainte până în anul urmator “The Book of Awesome” [Cartea Minunăţiilor] a fost pe locul întâi în lista best-seller 20 de săptămâni la rând.
Dar am spus că vreau să vă vorbesc astăzi despre trei lucruri. Să vă spun povestea Awesome, să împărtăşesc cele 3 A-uri pentru Awesome şi să închei cu un gând final. Aşa că să trecem la cei 3 A. In ultimii ani nu am avut prea mult timp să gândesc cu adevărat, dar în ultima vreme am avut ocazia să mă dau un pas în spate şi să mă întreb: Ce s-a întâmplat în ultimii ani care m-a ajutat să dezvolt site-ul, dar să evoluez și eu? Şi am rezumat acele lucruri, pentru mine personal, în cei 3 A. Acestea sunt: atitudine, atenție/conştienţă şi autenticitate. Aș dori să vorbesc pe scurt despre fiecare.
Atitudinea. Cu toţii vom da peste hopuri şi vom primi lovituri. Nimeni nu poate prevedea viitorul, dar ceva știm despre el și anume că nu va merge cum plănuim. Cu toţii avem momente de glorie, zile măreţe şi clipe de mândrie și zâmbete la festivitatea absolvirii, dansul dintre tată şi fiică la nuntă si bebeluşi sănătoşi țipând în sala de naşteri, dar între acele momente de glorie dăm și de hopuri şi greutăţi. E trist, nu e ceva de care vorbim cu plăcere dar soţul s-ar putea să te părăsească, iubita să te înşele, migrenele să fie mai serioase decât ai crezut iar câinele ar putea fi lovit pe stradă de o maşină. Nu sunt gânduri vesele, dar copiii ar putea intra în găşti de cartier sau în încurcături urâte. Mama ar putea să se îmbolnavească de cancer, tata să devină crud și brutal. Sunt momente în viaţă când eşti aruncat în abis cu sfredele în stomac şi răni în inimă. Și când veştile rele te năpădesc iar durerea penetrează și copleșește, sper sincer că îți dai seama că ai întotdeauna două opțiuni. Una e să te perpelești, să fi mohorât și amărât pe veci sau, a doua, să jelești dar apoi să înfrunți viitorul cu ochi din nou senini. O atitudine vitează alege varianta a doua, şi optează, oricât de greu ar fi, indiferent ce durere te lovește, să depășească și să meargă înainte. să facă paşi mărunți spre viitor.
Cel de-al doilea A vine de la Atenție. Imi place să stau în preajma copiilor de trei ani. Imi place felul în care văd ei lumea, pentru că o văd pentru prima oară. Imi place cum se uită fix la o insectă care traversează trotuarul, cum se uită cu gura căscată la primul meci de baseball cu ochii mari şi mănuşa în mână, transpuşi de trosnetele bâtelor, crănţănitul alunelor şi mirosul de hotdog. Imi place cum petrec ore culegând păpădii în grădină pe care le pun într-un vas frumos pentru cina de Thanksgiving. Imi place felul în care văd lumea pentru că o văd pentru prima oară. A fi alert, prezent se reduce la a accepta copilul de 3 ani din tine. Pentru că toţi am avut trei ani la un moment dat. Acel băieţel de 3 ani este încă parte din tine. Acea fetiţă de 3 ani este încă parte din tine. Sunt acolo, în interior. A fi conştient înseamnă a-ţi aminti că şi tu la rândul tău ai văzut cândva totul pentru prima oară. A fost un moment când pentru prima dată ai prins pe rând semaforul verde în drum spre casă. A existat o primă dată când ai trecut pe langă uşa deschisă a unei brutării şi ai simţit mirosul din aer, sau prima oară când ai scos o bancnotă de 20 din buzunarul unei haine vechi şi ai exclamat: “Am găsit bani”.
Ultimul A vine de la Autenticitate. Pentru acest caz vreau să vă spun o scurtă poveste. Să ne întoarcem în anul 1932 când, la o fermă de arahide din Georgia, s-a născut un băieţel pe nume Roosevelt Grier. Roosevelt Grier, sau Rosey Grier cum îl numeau oamenii, a crescut şi a devenit un fundaş de 136 kg şi 1.95 m din NFL (Liga Americană de Fotbal). E numărul 76 din imagine. Aici e fotografiat cu “înspăimântătorii patru”. Aceştia erau patru băieţi din echipa LA Rams în anii ’60 pe care nu voiai sa-i ai oponenți. Erau fotbalişti duri care făceau ce iubeau cel mai mult, adică zdrobit de cranii şi dislocări de umeri pe terenul de fotbal. Dar Rosey Grier avea și o altă pasiune. În felul său autentic îi plăcea să facă broderie la gherghef. Adora tricotatul. Spunea că îl calmează, îl relaxează, i-a vindecat teama de zbor şi l-a ajutat să întâlnească fete. Asta spunea. Vreau să spun că-i plăcea așa mult că, după ce s-a retras din NFL, a început să se înscrie la cluburi. Şi chiar a publicat o carte numita “Arta broderiei pentru bărbaţi de Rosery Grier”. Are o copertă grozavă. Dacă vă uitaţi cu atenţie, el brodează propria lui faţă.
Ce-mi place la această poveste este că Rosey Grier e o persoană aşa de autentică. Asta înseamnă cu adevărat autenticitate. Să fii tu însuţi şi să te simţi în largul tău. Şi cred că atunci când eşti autentic, până la urmă îţi urmezi inima şi te vei găsi în locuri situaţii şi conversaţii pe care le adori şi care-ţi aduc bucurie. Întâlneşti oameni cu care îţi place să vorbeşti. Mergi în locuri la care ai visat. Ajungi să-ți urmezi inima şi să te simţi foarte împlinit. Deci aceștia sunt cei trei A.
Pentru gândul de încheiere vreau să ne întoarcem în timp la momentul când părinţii mei au venit în Canada. Nu ştiu ce simţi când vii într-o ţară nouă la 25 de ani. Nu ştiu pentru că eu n-am trecut prin asta. Dar îmi imaginez că îţi trebuie o atitudine pe cinste. Imi imaginez că trebuie să fii destul de alert de ceea ce te înconjoară si să apreciezi micile minuni pe care începi să le vezi în lumea ta cea nouă. Și cred că trebuie să fii cu adevărat autentic, cinstit cu tine însuţi ca să poţi face faţă lucrurilor la care eşti expus.
O să întrerup TEDTalk-ul meu vreo 10 secunde, pentru că nu apar multe ocazii în viaţă să fac asta, iar părinţii mei stau în primul rând. Vreau să îi rog, dacă nu îi deranjează, să se ridice. Vreau doar să vă mulţumesc.
Când eram mic, tatălui meu îi plăcea să povestească despre prima lui zi în Canada. E o poveste excelentă, pentru că s-a dat jos din avion pe aeroportul din Toronto şi a fost întâmpinat de o organizaţie non-profit, care sunt sigur că e condusă de cineva din sală. (Râsete) Această grupare non-profit a organizat un prânz de bun venit pentru toți noii imigranţi în Canada. Iar tata povesteşte că a coborât din avion şi s-a dus la aceasă masă care era un imens festin. Aveau pâine, murături din acelea micuţe, cu mărar, erau măsline şi ceapă pitică. Erau rulouri de curcan, rulouri de şuncă, rulouri din friptură de vită şi mici cuburi de brânză. Erau sandviciuri cu salată de ton şi cu salată de ou şi sandviciuri cu salată de somon. Era lasagna, erau mai multe feluri de tocană, erau brioșe, tarte cu unt, şi erau plăcinte, multe, multe plăcinte. Şi când tata povesteşte, spune “Drăcia era că nu mai văzusem nimic din astea înainte, cu excepţia pâinii”. Nu ştiam ce era cu carne, ce era vegetarian; mâncam măsline cu plăcintă.” “Nu-mi puteam crede ochilor câte lucruri poţi avea aici”.
Când aveam cinci ani tata mă lua cu el la alimentara. Şi se uita înmărmurit la micile acţibilduri lipite pe fructe şi legume. Spunea “Uite, îţi vine să crezi că au aici un mango din Mexic? Și aici un măr din Africa de Sud. Îţi vine să crezi că au curmale din Maroc?” Şi continua “Ştii măcar unde este Maroc?” Şi eu ziceam “Am cinci ani. Nu ştiu nici măcar unde sunt eu. Aici e A&P?” Şi el zicea “Nici eu nu ştiu unde e Maroc, dar hai să aflăm.” Şi aşa cumpăram curmalele şi mergeam acasă. Şi chiar luam un atlas din raft, şi îl răsfoiam până când găseam această ţară misterioasă. Şi când o găseam, tata zicea “Îți vine să crezi că cineva s-a suit într-un pom acolo, a cules acest fruct, l-a pus-o într-un camion, a condus tot drumul până la docuri şi apoi l-a trimis cu vaporul peste Oceanul Atlantic şi apoi a pus-o în alt camion şi a condus tot drumul până la o mică alimentară de lângă casa noastră, ca să ne-o vândă pentru 25 de cenţi?” Şi eu ziceam “Nu cred asta.” Şi el zicea “Nici eu nu cred. Sunt lucruri uimitoare. Sunt atâtea de care te poţi bucura.”
Când stau să mă gândesc, are perfectă dreptate; sunt atâtea lucruri de care să te bucuri. Suntem singura specie de pe singura planetă propice vieţii din întregul univers pe care l-am văzut vreodată, capabilă să conștientizeze atât de multe experiențe. Vreau să zic, suntem singurii cu arhitectură şi agricultură. Suntem singurii cu bijuterii şi democraţie. Avem avioane, benzi de autostradă, design interior şi semne astrologice. Avem reviste de modă, petreceri acasă cu lume și larmă. Te poţi uita la un film de groază cu monştri. Poţi merge la un concert să asculţi chitare zdrăngănind. Avem cărţi, bufete şi unde radio, mirese la nunți şi curse de carusel. Poţi dormi în aşternuturi curate. Poţi merge la film şi să primeşti locuri bune. Te poţi delecta cu miros de brutărie, să te plimbi cu părul ud de ploaie, să pocneşti bule de aer sau să aţipeşti ilegal.
Avem toate astea, dar avem doar 100 de ani să ne bucurăm de ele. Şi asta e partea tristă. Casierițele de la alimentară, şeful de la fabrică, tipul din spatele tău pe autostradă, vânzătorul care te sună în timpul cinei, fiecare profesor pe care l-ai avut, toţi cei care s-au trezit dimineaţa lângă tine, fiecare politician din fiecare ţară, fiecare actor din fiecare film, fiecare din familia ta, toţi cei pe care îi iubeşti, toţi din această sală împreună cu tine vor fi morţi peste 100 de ani. Viaţa e atât de minunată încât primim aşa de puţin timp în care să gustăm şi să ne bucurăm de toate acele mici momente care o fac aşa de dulce. Iar acel moment e chiar acum. Aceste momente se numără invers, aceste momente mereu, mereu, mereu se evaporă.
Nu veţi mai fi niciodată aşa de tineri cum sunteţi acum. Şi de aceea eu cred că dacă vă trăiţi viaţa cu o atitudine pozitivă, alegând să mergeţi înainte şi să depăşiţi orice moment în care viaţa vă dă o lovitură, trăind cu un sens de prezență a lumii din jurul vostru, celebrând copilul vostru interior, văzând micile bucurii care fac viaţa aşa de dulce şi fiind autentic faţă de voi înşivă, fiind voi înşivă şi mulţumiţi de asta, permiţând inimii să vă conducă şi oferindu-vă experienţe care vă împlinesc, cred că veţi trăi o viaţă bogată şi satisfăcătoare, şi cred că veţi trăi o viaţă cu adevărat minunată.
